În cartea ,,Măria Sa, Neagoe Basarab,, Monahia Platonida, Domnița Despira a Țării Românești, a zugrăvit atât de frumos o frescă din istoria neamului românesc, din timpul vieții sale.

Un neam atât de mult încercat, care a reușit să supraviețuiască prin valorile profunde în care a rămas ancorat, dar mai ales prin prisma oamenilor care au condus țara.

În carte găsim, atât de frumos povestită viața domnitorului Neagoe Basarab, dar și multe alte mărturisiri pe care doamna Despina a ales să ni lase moștenire. Pe lângă acestea (la pagina 181 a cărții) găsim dezvăluiri despre o cutremurătoare minune a Sfântului Mare Mucenic Procopie. Iată despre ce este vorba:

 <<Tot despre Mănăstirea Bistrița și coconii domnești mai am o amintire de taină, pe care o voi așterne aici spre slava lui Dumnezeu.

Unchiul domnului Neagoe, jupunul Barbu Craiovescu, venea adesea în mijlocul copiilor noștri, căci neavând prunci, îi iubea ca pe fiii săi și îi răsfăța ca un bunic adevărat. Mai ales pentru Theodosie avea mare slăbiciune, fiindcă fusese întâiul născut al familiei și îi era fin de botez.

Theodosie împlinise, cred, zece ani când jupânul Barbu i-a adus în dar un murg frumos din hergheliile sale de la Craiova, roșu, cu o stea albă în frunte. Iar ca fericirea să fie mai mare, banul l-a urcat pe Theodosie pe cal, învățându-l cum să stea pe șa. Au pornit mai întâi la pas, apoi calul, simțind încrederea copilului, s-a lăsat furat de pajiștile verzi din spatele Curții domnești. Când au obosit, s-au întors la palat, în lumina lină a asfințitului.

La masă, venind vorba de hramul Sfântului Grigorie Decapolitul ce dădea să se apropie, Theodosie l-a întrebat fără veste pe bătrânul ban:

 –    Nașule Barbu, cum ai început dumitale să zidești Mănăstirea Bistrița și de ce tocmai acolo și nu mai aproape de Craiova?

Jupânul a tresărit la iscodirea copilului și a tăcut o vreme. Și-a petrecut degetele prin barba vâlvoi, care însă nu-l asculta, înfoindu-se mai tare. Și era de mirare să vezi cum un om bătrân și cu atâta înțelepciune nu găsea un răspuns unui copil.

Banul însă șovăia dacă să spună ori nu ceea ce nimeni în afara lui nu știa. În cele din urmă, a început cu glas domol:

–     Eram copil când mergeam prin acele locuri împreună cu tatăl meu, Neagoe Strehăianul, Dumnezeu să-l odihnească! Acolo era pe atunci doar o sihăstrie smerită, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Procopie.

Locurile erau ca azi de frumoase, dar tare pustii, iar călugării se nevoiau în mare lipsă și sărăcie. Poate de aceea aveau și multă pace, că erau străini de orice tulburare și grijă lumească, iar biserica era pururea înmiresmată de tămâia rugăciunii.

Și-mi pare că niciodată n-am să mai gust din pacea pe care, copil fiind, o găseam intrând în acea bisericuță!

Însă cel mai frumos și tainic lucru al copilăriei mele a fost icoana Sfântului Procopie, care stătea în partea dreaptă a tâmplei altarului. Ea era comoara mănăstirii. Nu era îmbrăcată nici în argint, n-avea nici pietre scumpe, dar sfântul era viu și cumva înfricoșător.

De fiecare dată când făceam vreo faptă rea, de nimic nu-mi era atât de teamă ca de privirea Sfântului Procopie, care știa toate. Sau poate așa-mi părea numai, că eram minte de copil… Mai târziu, intrând în oaste, tânăr de acum, am căzut prizonier la Constantinopole.

Îmbrăcasem pentru prima dată straie de ostaș și socoteam că nu mă poate doborî nimeni în luptă, dar m-am trezit înconjurat de spahii și luat rob.

Nu m-au ucis pe loc, ci m-au aruncat într-o temniță întunecată, să mă scoată a doua zi la judecată. Judecata lor o știam: ți se cruța viața numai dacă primeai să te lepezi de Hristos și să te turcești.

M-am rugat fierbinte în noaptea aceea, cum am putut. Pe urmă nu știu ce s-a întâmplat, că m-am pomenit trezit în zori de dangătul unui clopot pe care-l cunoșteam din copilărie…

O vreme am crezut că am murit și sunt deja pe cealaltă lume, care semăna tare bine cu lumea copilăriei. Apoi, însă, m-am dezmeticit și am văzut că sunt înaintea icoanei Sfântului Procopie de la schit, îmbrăcat în straiele mele de ostaș, cu care stătusem în temniță. Acolo m-au găsit călugării când au venit la slujbă. Altceva nu pot să vă spun. Atât a fost…

Ne-am însemnat toți cu sfânta cruce, iar cuvintele ni s-au curmat în piept de uimire. Numai domnul Neagoe s-a umplut de lumină și n-a mai răbdat:

 –     Jupâne Barbu… dar asta e o minune pe care trebuie să o cunoască oamenii! De ce n-ai scris despre dânsa în pisanie!?

Bătrânul ban părea că se aștepta la astfel de cuvinte și a răspuns cu bunătate:

 –     Doamne Neagoe, am gândit și eu o vreme tot așa, dar apoi m-am poticnit în gânduri. Vezi, Măria ta, eu cu Neagoslava mea am zidit acolo Mănăstirea Bistrița și am împodobit-o cât ne-am priceput mai frumos, numai ca să-I mulțumim lui Dumnezeu că m-a izbăvit de la moarte.

Dar pe undeva, prin aceasta am dobândit și noi slavă aici pe pământ, căci atâta vreme cât vor ține acele ziduri se va face pomenire de noi. Dacă mai scriam și minunea în pisanie, parcă tot pe noi ne înălțăm.

Și am zis: Lasă, că și fără să scriem e de ajuns… A doua pricină a tăcerii mele este că mulți oamnei nu vor crede oricum, ci vor zice că-i numai o legendă scornită de călugări, ca multe altele. Și nu vreau să fiu găsit vinovat de așa hule față de atotputernicia lui Dumnezeu…

Domnul Neagoe a încercat totuși a-l îndupleca să scrie despre minune, căci asta le va fi multora spre întărire în credință.

–      Nu, Măria Ta! Dacă oamenii nu cred în Sfintele Scripturi, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morți! a răspuns jupânul, pecetluind cu aceste vorbe taina scumpă a inimii sale.

Și banul Barbu, credincios până la moarte Celui ce îi izbăvise viața prin mijlocirea mucenicului Său, s-a lepădat după câțiva ani de slava pământească și s-a făcut călugăr la Mănăstirea Bistrița, primind numele de Pahomie.>>

Cartea ,,Măria Sa, Neagoe Basarab,, a fost alcătuită de maicile de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului – Diaconești.

Se poate comanda la adresa – manastireadiaconesti@yahoo.ro

Foto: Mănăstirea Bistrița – Obiectiv Ortodox