Fetița care vedea bunătatea în oameni

”Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să-ți șoptească la ureche, înseamnă să transformi bostanii în calești și șoriceii în telegari, josnicia în noblețe și nimicul în orice, căci orice copil poartă o zână nașă în sufletul lui” Francis Thompson 

A existat odată o fetiță care obișnuia să privească albastrul cerului, să alerge prin fața blocului în care locuia, să spună o vorbă bună bătrânilor descurajați de viață, dar mai ales să-și ridice des întrebări despre existența Lui Dumnezeu.

La prima scară a blocului ei, locuia o bătrână ursuză și răutăcioasă, pe care cei mici o știau de frică. De câte ori veneau să se joace în curtea din spatele blocului, bătrâna scoatea capul pe fereastră și striga la ei: ’’Plecați de aici! Îmi rupeți florile! Plecați cu gălăgia de la geamul meu!’’

De multe ori, bătrâna arunca apă pe geam și gesticula plină de indignare. Copiii o luau la fugă și o vreme nu mai veneau. Apoi se prindeau în joacă și uitau de pericolul de după perdele, dar când ajungeau în dreptul geamului bătrânei aproape că își țineau respirația și se strecurau în vârful picioarelor. Bătrâna îi simțea sau poate chiar își făcuse un obicei să-i pândească (Dumnezeu știe!). Cert este că tocmai când credeau că au scăpat, copiii se trezeau cu un jet de apă rece peste ei.

O fetiță cu tupeu, din grupul poznaş, striga câteodată la bătrână și îi spunea cuvinte tăioase, fără nicio milă. Bătrâna se enerva îngrozitor şi aproape că îi afurisea pe toți. În acest timp, fetița noastră o studia cu atenție pe bătrână, îi analiza fiecare tonalitate a vocii, fiecare grimasă. O vedea tristă, singură, nefericită. Și chiar era. O compătimea adânc pe mătușică, iar aceasta o făcea să exclame: ‘’Nu este chiar așa! Chiar și ea este bună!’’

În pragul sărbătorilor, când alaiul de pici și pice a plecat la colindat prin bloc, speranța fetiței a crescut ca un aluat dospit. După ce au colindat în sus și în jos, cei mici s-au oprit în fața apartamentului bătrânei și s-au sfătuit: „Sunăm?” s-au întrebat. „Sunăm!”, s-a auzit glasul cristalin al fetiței, care a și apăsat pe butonul soneriei.

Copiii au așteptat cu emoție să se deschidă ușa și să apară chipul zbârcit al bătrânei. „Ce căutați la ora asta? Nu aveți casă?”, s-a auzit glasul ei iritat. Era limpede că fusese deranjată de la o treabă importantă. Prin ușa întredeschisă, fetița a putut zări un fier de călcat vechi, un malăr de rufe și ceva ce semăna cu o masă de călcat

„Hai! Plecați până nu pun bățul pe voi!” a poruncit mătușica, care s-a și aplecat să ia ceva de jos. Copiii nu s-au mai uitat să vadă ce ridică mătușa și s-au repezit spre ușa blocului.

Din păcate, bătrâna nu cunoștea gândul copilei, nu știa că un suflet din acel grup crede în bunătatea ei. Poate că dacă știa…

Când florile din spatele blocului au dispărut, fetița a știut că bătrâna nu va mai scoate niciodată capul pe fereastră.

Anii au trecut și fetița a crescut. De-a lungul vieţii, a văzut în mulţi oameni bunătate, dar de multe ori a fost rănită de ei. Însă, după fiecare dezamăgire, pornea la drum cu un alt crez, cu o altă speranţă: ‘’Eu nu o să las lumea să mă facă rea’’ își spunea. Cu toate acestea, cu fiecare amărăciune… ceva se stingea în ea.

Din când în când, fetiţa din femeia de astăzi se întoarce spre sine şi se analizează în oglinzile sufletului. În unele se vede rea, în altele se revede fetiţă, în altele apare netulburată o speranţă. Atunci femeia se scutură de toate gândurile îndoielnice şi îşi spune cu tărie: ’’Fetiţa care vedea bunătatea în oameni nu a murit!’’.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *