Depresii, traume și lucruri care nu se spun

Recunosc că sunt prinsă, ca și voi, în acest vârtej existențial în care dispar valorile, în care sufletul își pierde gingășia, în timp ce relațiile interumane se dizolvă. Cred că niciunul dintre noi nu a fost și nu este scutit de examene dure și niciun om nu este cu adevărat pregătit pentru brutalitatea vieții. Așa că am decis să vă împărtășesc ceva…

În jurul vârstei de 11 ani am devenit brusc personajul central al unor evenimente care aveau să mă conducă spre o depresie profundă cu apogeul la 13 ani. Îmi amintesc de ziua aceea în care cerul a devenit complet negru, iar speranța s-a prefăcut în cenușă. Peste mintea mea a coborât o cortină imposibil de urnit. Din experiență vă spun că depresia este primul pas spre refuzarea vieții, poarta pe care o deschizi cu neliniște spre moarte. Atunci am scris prima poezie. Neagră. Au urmat și altele în același stil. Îmi amintesc că priveam oamenii și îmi era teamă, groază de ei, până când medicamentele mi-au „îndulcit viziunea” o vreme. Totul se derula în jurul meu cu încetinitorul și viața mi se părea un iad exacerbat contra Celui de Sus.

Depresia profundă este acel cavaler al morții care te curtează neîncetat și are toate șansele să te câștige. Când medicul neurolog mi-a analizat tomografia a exclamat: „Ce se întâmplă? E prea multă tensiune în cutia craniană a acestui copil!” Tensiunea din sistemul nervos avea să-mi declanșeze o problemă de natură endocrină – hipotiroidie.

În această stare, de mort viu, a licărit mereu o speranță: Hristos. Am simțit mereu că EL este mai Viu decât mine, mai Viu decât toți oamenii de pe pământ. Că este prietenul meu care deține Viața.

Anii au trecut. Înveți să trăiești cu traumele (nu-i așa?), să te tratezi din mers, să te adaptezi. Faptul că am lucrat 6 ani în Protecția Copilului, la Serviciul Copilului Abuzat, nu a fost o întâmplare. Atunci mi-au murit alte idealuri, dar m-am încăpățânat să cred mai departe în oamenii care vor să facă binele dezinteresat. Îmi amintesc de o fetiță de 9 ani, violată, care a fost adusă pentru raport psihologic. Comentariul unui psiholog m-a lăsat atunci fără cuvinte: „I-a plăcut și ei”.

Adevărul este că nici nu te vindeci bine că te mai lovește ceva și ca un ieșit din minți începi să ridici ziduri și garnizoane în jurul tău. Am o cunoștință, cu o depresie profundă, care a găsit de cuvință să mă scoată acum 1 an din lista ei de prieteni după ce i-am găsit un job. Are o scuză, toți avem. Societatea nu ne-a învățat să luptăm pentru un Bine comun, ci pentru unul individual. Ne rupem unii de alții, ne credem superiori și buni, în timp ce fiecare se scufundă pe insula lui. Priviți cât de lipsiți de empatie am devenit, cât de apatici și indiferenți la nevoile altora. Suntem „cool”, îmbrăcăm haine de firmă și mergem la psiholog, dar am uitat să ne mai sprijinim unii pe alții. La orizont se oglindește un sigur drum: prăbușirea.

Nebunia pe care o trăim toți astăzi: grija permanentă a zilei de mâine pe fondul crizei economice, lipsa de repere și de valori morale, neputința în fața cataclismelor naturale, isteria actelor de terorism, etc mă face să mă mir că încă mai suntem. Dar cum mai suntem? Un fel de zombie conectat la tot ce este nou în materie de tehnologie, dar fără Dumnezeu, fără Viață…

Privesc spre interior și îmi văd sufletul plin de cicatrici. Perioada iunie 2015 – iunie 2017 a fost una dintre cele mai cumplite pentru mine. Dezamăgirea legată de anumiți oameni și locuri a fost atât de adâncă încât a ciopârțit din sufletul meu: idealuri,  încrederea în oameni și ceea ce am iubit din copilărie – relația cu EL.

M-am confruntat cu neputința de a mă mai ruga. Poate și pentru că o persoană importantă pentru sufletul meu mi-a zis să nu mai rostesc „Tatăl nostru” și așa a apărut un blocaj. Dar EL nu m-a lăsat. Cum să mă lase când nu are pe nimeni de pierdut? Când EL este Iubire? Nu vorbesc de tipic și de dogme, ci de simplitate și de lucruri atât de firești. Dumnezeul nostru, al tuturor, e atât de firesc.

După ce am prins curaj și am rostit printre lacrimi rugăciunea „Tatăl nostru” am realizat cât de mult am tânjit după ea, cât de multă nevoie aveam de iubirea Lui. Cine nu are?

De ce v-am spus toate acestea? Paradoxal, pentru a da speranță.

Trăim vremuri cumplite, de confuzie, de nebunie. Ne mai dăm seama? Cineva îmi amintea zilele trecute: „Doar bunătatea ne mai poate salva”. În rest, tindem să devenim o specie nouă. Doar bunătatea ne mai poate defini ca oameni, ne mai poate izbăvi de demonii interiori și din afara noastră. Doar mila, grija, compasiunea față de cel de lângă noi ne mai poate construi viitorul. 

P.S. – Să aveți dimineți senine și să vă tratați cu lipsa de răutate! Cât se poate…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *