Se pot schimba consecințele acțiunilor noastre? Ce aș rescrie din viață…

70191_n

Filosoful John Locke (1632-1704) afirma că “La naștere mintea este ca o coală albă de hârtie pe care se întipăresc ideile provenite din experiență”. Așadar, cunoașterea este posibilă numai prin intermediul experienței. De-a lungul vieții, anumite decizii ne-au condus la experiențe dureroase și ne-au învățat că e bine să renunțăm la orice fel de așteptări din partea oamenilor. Ce am face dacă am avea puterea să rescriem firul vieții noastre sau al acțiunilor noastre? 

Când am citit pe Facebook următorul status: “În fiecare seară mă sinucid, dar în fiecare dimineață mă răzgândesc” mi-am amintit vorbele unei doamne înțelepte: “În viață totul se poate rezolva, pentru orice situație grea se poate găsi o soluție, în afară de moarte”.

Așa a luat naștere o poveste despre greșeli care se pot îndrepta în viață și greșeli definitive.  

Acțiuni definitive și care se pot schimba

Flăcările jucăuşe săreau sub privirea mea, izbucneau din senin din locuri nebănuite, sfidând calmul şi dorinţa de control a spaţiului. Întreaga cameră era înroşită, iar tensiunea creştea în rotocoale de fum ce mi se încolăceau în jurul grumazului. Limbile de foc îmi păreau nişte fiinţe cu feţe vesele, dornice să intre în posesia noului teritoriu. Dansul lor hipnotizant invita la exaltare sufletească şi abandon de sine. Cineva părea că strigă de dincolo de ziduri, dar ce dulce era agonia, ce plăcută era starea de sfârşeală. Mă afundam în pardoseala încăperii odată cu ele şi ,ciudat, nu îmi părea rău… sau era doar o iluzie. Nu îmi părea rău că voi muri, dar îmi părea rău tocmai pentru că nu aveam de ce să îmi pară rău. Simţeam lacrimile pe obraz, dar erau doar din cauza fumului negricios. Un zgomot asurzitor şi, din spatele meu, s-au ivit două braţe puternice ce m-au cuprins. Carnea lor albă s-a lipit de carnea mea roşiatică. Dar eu pluteam… spre un alt tărâm, spre o altă lume… spre un alt vis.

Se spune că sufletul nu părăseşte locul în care a trăit decât după şase săptămâni. De aceea este bine ca rudele să nu îl vorbească de rău, să nu întineze imaginea decedatului. Nu cred că mi-am cercetat prea atent rudele, de vreme ce mi-am dorit să scap de ele. Ştiu însă că iluzia unei lumi mai bune s-a risipit repede. În faţa mea se întindea un tărâm pustiu, arid, un deşert care frigea. Alternative nu existau şi niciun fir de nisip nu îmi putea da confirmarea că eu înaintez în acest deşert. În faţa mea, oricât de mult aş fi înaintat, imaginea era mereu aceeaşi. O stare cruntă de disperare se instalase în mintea mea. Sufletul meu părea un porumbel fără pene, ce se izbea puternic de gratiile încinse ale unei colivii cu ţepi. În disperarea mea nu găseam niciun refugiu. Fugisem de viaţă şi găsisem un tărâm al morţii. „Oare nu este nimeni aici?”, am întrebat eu în gând. Mi-am auzit ecoul. „Oare nu este nimeni aici?” Nu aveam nevoie de hrană, nu aveam nevoie de haine, nu aveam nevoie de casă, dar aveam nevoie de afecţiune. De o prezenţă care să mă iubească. „Oare nu de asta avusesem nevoie şi în viaţa reală?”, „Oare nu de asta avusesem nevoie şi în viaţa reală?”, „Atunci de ce nu am rămas?”, „Atunci de ce nu am rămas?”, „Sunt în Iad?”, „Sunt în Iad?”, „Sunt singură?”, „Sunt singură?”. Eram un suflet uitat. Când mi-am dat seama că nu am murit, dar nici nu voi trăi, am fost cuprinsă de o panică imensă. Oare nu aceasta fusese alegerea mea? În depărtare licărea ceva. „Oare ce este?”, „Oare ce este?”. Am alergat spre acel ceva, dar acel ceva se îndepărta şi mai mult, alergam şi mai repede şi acel ceva se îndepărta la fel de mult. Am început să plâng, dar nu aveam lacrimi. „Sunt singură, Doamne!”, „Sunt singură, Doamne!”. Fără să realizez cum şi când, am ajuns lângă acel ceva ce licărea în deşertul roşiatic. Era o oglindă. Am luat-o şi m-am uitat. Un ţipăt de groază a ieşit din mine. Oglinda mi-a alunecat din mână şi a dispărut în nisip. „Nu eram eu”, „Nu eram eu”,  „Era un demon cu faţa arsă”, „Era un demon cu faţa arsă”, „Dar ochii erau ai mei”, „Dar ochii erau ai mei”, „Eu eram”, „Eu eram”. O tornadă de nisip venea spre mine, iar gândurile mele erau neobosite „Ce ţi-ai făcut?”, „Ce ţi-ai făcut?”, „Cum de ţi-ai făcut asta?”, „Cum de ţi-ai făcut asta?”. Gândurile mi s-au pierdut în pântecul tornadei. „O să mor”, „O să mor”, „Păi, nu sunt moartă?”, „Păi, nu sunt moartă?”. Întunericul sălăşluia acum şi auzeam foşnete care treceau pe lângă mine, vâjâituri şi urlete de fiare sălbatice. Frica mă înlănţuia puternic, strivindu-mi sufletul sub presiunea necunoscutului. „Dar de ce îmi este frică?”, „Dar de ce îmi este frică?”. Atunci sufletul meu se simţi aspirat de o prezenţă malefică şi capul unui demon cu gura larg căscată se ivi în faţa mea. Eram atrasă ca de un aspirator imens ce curăţa praful. „Nu!”, „Nu!”, „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, ajută-mă!”, „Doamne, iartă-mă!”, „Doamne, iartă-mă!”. Demonul dispăru în adâncul beznei. Linişte. Nu am aşteptat să văd ce se mai întâmplă şi am început să mă rog. Urlete ameninţătoare au izbucnit în jurul meu şi chipuri de draci mi-au răsărit în faţă, care de care mai dizgraţioase. Unul avea o piele atât de zbârcită, încât părea hârtie creponată, altul avea picioare de capră, copite, coadă, o gură rânjită şi ochii plini de venin. Continuam să mă rog. Un gând se furişă în mintea mea. „Eşti condamnată!”, „Eşti condamnată!”. Şi râsetele dracilor începură să cutremure spaţiul. „Dumnezeu mă va ajuta”, „Dumnezeu mă va ajuta”, „Care Dumnezeu?”, „Care Dumnezeu?”, „Tu l-ai ucis!”, „Tu l-ai ucis!”, „A fost alegerea ta”, „A fost alegerea ta”. „Nuuu!’’, „Nuuu!’’. Prezenţa lor îmi ardea sufletul şi o ură imensă cobora spre mine. O forţă mă lovi cu brutalitate. „Aceasta este ura pe care ai avut-o pentru tine”, „Aceasta este ura pe care ai avut-o pentru tine”. O altă forţă mă lovi şi rupse o parte din mine ca şi cum ar fi fost o pânză de păianjen. Durerea îmi fusese amplificată. Ceva din mine dispăruse, eram doar întuneric. Îmi fusese luată şi ultima fărâmă de lumină. Eram a lor. Şi dracii râdeau şi se bucurau întru răutate. Atunci, un tunet a despicat întinderea, iar o Lumină puternică a năvălit peste noi. Dracii s-au ascuns înfricoşaţi, iar eu am rămas nemişcată, cu ochii plini de alb. În Lumină m-a inundat o iubire imensă şi simţeam că nu sunt judecată. Îmi era atât de ruşine, pentru că nu meritam atât de multă dragoste. Dintr-un punct al beznei, un drac tremurând ca frunza s-a apropiat de mine şi mi-a adus ceea ce îmi fusese răpită: Bunătatea. Am luat-o cu o sete adâncă. Cât îmi lipsise! Şi am înţeles atunci că mi se mai dă o şansă. Pentru puţina bunătate pe care o aveam în mine, mi se mai dădea o şansă. Mi-am promis atunci că nu voi mai greşi, că nu voi mai dezerta, mulţumind de mii de ori, mulţumind în neştire, m-am trezit în trupul unui bebeluş ce era lovit la fund de o asistentă dolofană. Am început să ţip. De emoţie, de durere, ori cuprinsă de bucuria imensă a unui nou început…

Și m-am trezit. Broboane mari de transpirație îmi alunecau pe frunte, iar gustul lor sărat îmi spunea că încă trăiesc, că încă mai pot îndrepta un lucru greșit. Adormisem cu un gând rău, dar moartea nu era o soluție. Lucrurile se pot îndrepta aici, cât timp respirăm, cât timp ne mișcăm, visăm și facem alegeri și nu uităm de fărâma de bunătate din noi…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *