Despre părere de sine și înșelare

wolf

În „Proloage” citim următoarea întâmplare. Era în Palestina o mănăstire aşezată la piciorul unui ţărm înalt şi abrupt; în acest ţărm, deasupra mănăstirii era o peşteră. Călugării povesteau cum, cu câtva timp înainte, unul dintre fraţii lor a fost cuprins de dorinţa de a trăi în acea peşteră şi în acest sens a cerut binecuvântarea stareţului. Stareţul acesta era un văzător cu duhul. El i-a zis fratelui: “fiul meu, cum vei putea trăi tu singur într-o peşteră, din moment ce tu încă n-ai biruit în tine însuţi gândurile pătimaşe ale trupului şi sufletului?

Cel ce voieşte să trăiască în linişte trebuie să se afle sub îndrumarea unui povăţuitor, şi nu trebuie să-şi fie singur învăţător. Tu care eşti departe de măsura maturităţii spirituale îmi ceri mie smeritului să-ţi dau voie să trăieşti singur într-o peşteră, dar cred că nu-ţi dai seama cât de multe sunt cursele diavolului. Este mai bine pentru tine să slujeşti părinţilor, să primeşti ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciunile lor, să-L preamăreşti şi să-L lauzi pe Stăpânul dimpreună cu ei la ceasurile hotărâte, mai degrabă decât a te lupta de unul singur împotriva gândurilor necurate şi amăgitoare. N-ai auzit tu ce spune Sfântul Ioan autorul inspirat al Scării: “Vai omului care trăieşte singur! Dacă el cade în tristeţe sau lene, n-are cine-l ridica. Dar acolo unde doi sau trei s-au adunat în numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor, a zis Domnul”…

Aşa a vorbit stareţul, dar n-a reuşit să-l întoarcă pe călugăr de la gândurile sale fatale. Văzând dorinţa de neînduplecat şi insistenţa stăruinţei fratelui, stareţul i-a îngăduit să meargă şi să trăiască în peşteră. Însoţit de rugăciunea stareţului călugărul a purces la drum şi s-a urcat în peşteră. La orele mesei un frate din mănăstire îi aducea hrană deasupra peşterii şi i-o lăsa cu un paner legat de sfoară.

A petrecut un oarecare timp în această peşteră până când diavolul, care se luptă întotdeauna cu cei ce vor să trăiască o viaţă plăcută lui Dumnezeu, a început să-l îmbete ziua şi noaptea cu gânduri viclene. La sfârşitul unei zile, luând chip de înger luminat, i s-a arătat şi i-a zis: “Să ştii că datorită curăţiei şi vieţii tale nevoitoare, Domnul m-a trimis să-ţi slujesc”. Călugărul a replicat: “Ce bine am făcut pentru ca un înger să vină să-mi slujească?” “Tot ce ai făcut tu este mare şi sublim”, a răspuns diavolul. „Tu ai părăsit ispitele lumeşti şi ai devenit călugăr. Tu ai împlinit o muncă aspră în post, în rugăciune şi în priveghere. Iar acum ai părăsit mănăstirea şi te-ai stabilit să trăieşti aici. Cum să nu trebuiască îngerii să slujească sfinţeniei tale?”

Prin astfel de discursuri şarpele vânător de suflete l-a făcut să cadă în mândrie, în orgoliu, şi a început să i se arate continuu. Într-o zi un om pe care l-au prădat hoţii a venit să-l caute pe călugăr. Necuratul, care pentru a-l înşela, i se arăta sub formă de înger, i-a zis: “acest om a fost prădat de hoţi. Lucrurile lui sunt ascunse în cutare loc. Spune-i să se ducă să-şi ia lucrurile”.

Sosind la peşteră, omul a făcut o plecăciune respectuoasă, şi călugărul i-a zis de sus: “Bine ai făcut frate că ai venit: Eu ştiu… Ţi s-a întâmplat o mare nenorocire, hoţii au intrat în casa ta şi ţi-au furat cutare şi cutare lucru. Nu te mâhni. Ele sunt ascunse în cutare loc, du-te, le vei găsi pe toate şi te roagă pentru mine”.

Omul a rămas uimit. A ascultat şi şi-a găsit toate lucrurile furate. Apoi l-a lăudat pe călugăr în tot ţinutul, spunând că omul ce trăieşte în peşteră este un prooroc. Mulţimile se mirau îngrămădindu-se în jurul călugărului; erau uimite de învăţătura care li se da sub inspiraţia diavolului. Prezicea viitorul, şi prezicerile sale se adevereau. Nenorocitul de el a rămas destul de mult timp în această stare aberantă.

A doua zi, dintr-a doua săptămână de după Înălţarea Domnului nostru lisus Hristos, diavolul necurat i s-a arătat călugărului şi i-a zis: “Părinte, pentru că tu ai fost în stare să duci o viaţă ireproşabilă şi îngerească, alţi îngeri vor veni şi te vor duce cu trupul la cer, şi acolo cu îngerii, te vei bucura de vederea nespusei frumuseţi a Domnului”.

Spunând aceste cuvinte, diavolul s-a făcut nevăzut. Dar Dumnezeu cel milostiv şi de oameni iubitor, care nu le vrea pieirea, ci îndreptarea, a strecurat în inima călugărului ideea de a-l pune la curent pe stareţul său cu ceea ce o să i se întâmple. Când fratele care-i aducea de obicei mâncarea a sosit, pustnicul şi-a scos capul din peşteră şi a zis: “Frate, spune-i stareţului să vină aici”. Fratele i-a transmis mesajul stareţului. Acela s-a grăbit să vină şi urcându-se cu o scară în peşteră i-a zis pustnicului: “Pentru ce mi-ai cerut să vin aici, fiul meu?” El a răspuns: “Ce ţi-aş putea da, sfinte Părinte, pentru tot ce ai făcut pentru mine păcătosul?”. “Ce bine ţi-am făcut?” a întrebat stareţul. Călugărul a răspuns: “Cu adevărat Părinte datorită mijlocirii tale eu am fost socotit vrednic de a primi numeroase şi mari binefaceri. Prin tine am îmbrăcat îngerescul chip. Datorită ţie eu am văzut îngeri şi am stat de vorbă cu ei. Cu ajutorul tău am primit darul vederii cu duhul şi al proorociei.”

Auzind aceste cuvinte stareţul a rămas uimit şi i-a zis: “Nenorocitule! Tu ai văzut îngerii? Tu ai primit darul vederii cu duhul? Vai de tine nenorocitule! Nu ţi-am spus să nu mergi în peşteră ca să nu te înşele diavolii?” După ce a spus acestea bătrânul, fratele a replicat: “Nu grăi aşa Prea Cuvioase Părinte. Datorită sfintelor tale rugăciuni am văzut eu îngerii şi mâine ei mă vor ridica la cer cu trup cu tot. Să ştii că eu îi voi cere Domnului să poruncească îngerilor Săi să te ia şi pe tine, ca în fericirea cerească să fii împreună cu mine”.

Auzind aceste cuvinte stareţul i-a zis cu mânie: “Nenorocitule! Tu ai fost înşelat de diavol. Ori de câte ori eu am venit aici, căci am venit să văd ce se întâmplă cu tine, nu i-am văzut pe aceşti diavoli spurcaţi pe care tu-i numeşti îngeri. Dar tu când îi vei vedea venind să-mi spui”. După aceste cuvinte, stareţul a poruncit să fie luată scara şi a rămas în peşteră dimpreună cu omul căzut în iluzii drăceşti. Postea şi se ruga fără încetare.

La ora la care “văzătorul cu duhul” se aştepta să se ridice la cer, i-a văzut pe draci apropiindu-se şi a zis: “Au sosit, părinte”. Atunci stareţul l-a strâns în braţe şi a strigat: “Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, vino în ajutorul robului tău căzut în părere de sine şi nu le îngădui necuraţilor diavoli să pună stăpânire asupra lui”. Când stareţul a spus acestea, dracii s-au agăţat de călugăr şi încercau să-l tragă, dar stareţul îl ţinea. Atunci i-au smuls camilafca şi au dispărut. Se putea vedea camilafca fâlfâind în aer, până când a dispărut vederii. După oarecare timp ea a apărut din nou, şi s-a prăbuşit pe pământ. Bătrânul i-a zis atunci călugărului căzut în părerea de sine: “Bietul de tine! Vezi ce au făcut diavolii cu camilafca ta? Lucrul acesta doreau să-l facă cu tine. Aveau de gând să te ridice în aer, ca pe Simon Magul, şi apoi să-ţi dea drumul ca trupul să ţi se zdrobească pe pământ, iar necuraţii să-ţi ia sufletul”.

Stareţul i-a chemat pe călugări, le-a cerut să aducă scara, şi l-a readus pe fratele din peşteră în mănăstire; i-a dat ascultare la bucătărie şi în alte locuri, pentru ca gândurile sale să regăsească umilinţa. Şi aşa s-a izbăvit.

Compatrioţii noştri, Sfântul Isaac şi Sfântul Nichita din mănăstirea peşterilor din Kiev au suferit grozave ispite de a se însingura mai înainte de vreme. Ştim din biografia Sfântului Isaac, care era contemporan cu sfinţii Antonie şi Teodosie, că s-a zăvorât din propria lui voie. Impunându-şi o asceză corporală aspră, avea de gând să facă şi mai mult, şi i-a venit ideea să se închidă într-o peşteră foarte strâmtă a mănăstirii. Mânca o prescură şi bea numai apă: şi această mică raţie de hrană doar la două zile. Când te angajezi la o asemenea nevoinţă trupească şi nu cunoşti încă din experienţă legile luptei duhovniceşti, este imposibil să nu-ţi atribui ţie însuţi o oarecare vrednicie de ascet.

Ispita pe care i-o aduc dracii unui ascet se încopciază de obicei pe dispoziţiile sale interioare. “Dacă omul, zice sfântul Macarie Egipteanul, nu-i pune la dispoziţie Satanei ocazia de a cădea sub influenţa sa, acesta nu-l poate domina prin forţă”.

Aşa dracii i s-au arătat lui Isaac sub chip de îngeri luminaţi. Unul strălucea mai tare decât ceilalţi, dracii îl numeau Hristos. El i-a cerut nevoitorului să-l adore. Oferind diavolului adorarea care i se cuvine numai lui Dumnezeu, ascetul a fost supus de diavoli care l-au fascinat şi l-au obligat să joace un dans nebun până ce a căzut aproape mort. Sfântul Antonie, care le slujea celor zăvorâţi, a venit la el cu mâncarea obişnuită; văzând că acesta nu-i răspunde şi băgând de seamă că s-a întâmplat ceva neobişnuit, a forţat dimpreună cu alţi călugări uşa şi a intrat în peştera ocupată de Isaac.

L-au scos ca pe un mort şi l-au aşezat în faţa peşterii. Văzând că încă mai trăieşte, l-au dus într-o chilie şi l-au întins pe pat. Sfântul Antonie şi Sfântul Teodosie i-au purtat pe rând de grijă. Ca urmare a acestei ispite, Isaac a devenit bolnav cu trupul şi cu sufletul: nu putea nici să se ţină în picioare, nici să se aşeze; când era culcat nu se putea întoarce de pe o parte pe alta. Timp de doi ani a rămas întins şi nemişcat, surd şi mut.

În al treilea an a început să vorbească şi a cerut să fie ridicat şi pus pe picioarele sale. A început să umble ca un copil mic. Dar nu şi-a exprimat nici cea mai mică dorinţă de a merge la biserică. Încet, încet a început să meargă la slujbă. Apoi a început să meargă la trapeză, să mănânce. Cei doi ani, cât a rămas nemişcat, n-a mâncat pâine şi n-a băut apă. În sfârşit a scăpat complet de impresia teribilă şi străină pe care demonii au lăsat-o asupra lui. Mai târziu, Sfântul Isaac a atins o înaltă treaptă de sfinţenie.

Sfântul Nichita era contemporan cu Sfântul Isaac, dar mult mai tânăr. Cuprins de râvnă, i-a cerut bătrânului său binecuvântarea de a deveni zăvorât. Bătrânul – pe vremea aceea Sfântul Nicon împlinea această misiune – i-a interzis zicându-i: „Fiul meu tu fiind atât de tânăr nu-i bine să te închizi. E mai bine să trăieşti cu fraţii. Slujindu-le nu-ţi vei pierde răsplata. Tu ştii cum a fost înşelat Isaac, închizându-se. Ar fi pierit dacă un har cu totul special al lui Dumnezeu, ca răspuns al rugăciunilor sfinţilor părinţi Antonie şi Teodosie, nu l-ar fi salvat”. Nichita a răspuns: “Nu-i nici un pericol ca eu să fiu păcălit printr-astfel de lucruri, dar doresc să mă lupt vitejeşte împotriva vicleniilor dracilor şi să-i cer lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să-mi dăruiască puterea de a face minuni ca şi Isaac zăvorâtul”.

Bătrânul a reluat cuvântul: “Dorinţa ta e mai sus de puterile tale. De frica de a nu cădea voieşti să ai grijă să nu te înalţi. Dar eu îţi poruncesc să le slujeşti fraţilor şi Dumnezeu te va încorona pentru ascultarea ta.”

Atras puternic de viaţa de recluziune Nichita n-a ţinut seamă de sfaturile bătrânului. Şi-a împlinit dorinţa: s-a închis, stăruia în rugăciune şi nu ieşea niciodată. După un oarecare timp, în vremea rugăciunii, a auzit o voce care se ruga odată cu el şi a simţit un parfum extraordinar. Înşelat, el şi-a spus sieşi: “Dacă acesta n-ar fi un înger, nu s-ar ruga împreună cu mine şi eu nu m-aş înmiresma cu parfumul Sfântului Duh”. Apoi Nichita a început a se ruga din toată inima zicând: “Doamne, arată-mi-Te mie, ca eu să te cunosc şi să te văd”. O voce i-a zis: “Tu eşti destul de tânăr. Nu mă voi arăta ţie ca să nu te mândreşti şi să cazi”. Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: “Doamne, cu siguranţă că eu nu voi cădea în părerea de sine, căci bătrânul meu m-a învăţat să nu dau importanţă nălucirilor drăceşti, că voi face tot ce îmi vei porunci”. Atunci, fiind sigur că l-a biruit, şarpele viclean şi răpitor de suflete i-a zis: “Este cu neputinţă pentru omul purtător de trup să mă vadă. Dar iată că eu ţi l-am trimis pe îngerul meu să locuiască împreună cu tine; să faci ce-ţi va spune.”

La aceste cuvinte, un drac i s-a arătat zăvorâtului, sub chip de înger. Nichita a căzut la picioarele lui şi l-a venerat ca pe un înger. Dracul i-a zis: “De acum nu te mai ruga, ci citeşte cărţi. Aşa vei ajunge la o convorbire neîntreruptă cu Dumnezeu şi vei primi puterea de a le da cuvânt de mântuire la cei ce vin la tine. în ce mă priveşte, eu mă voi ruga neîncetat Creatorului pentru mântuirea ta.”

Dând crezare acestor cuvinte, zăvorâtul s-a cufundat şi mai tare în rătăcire: a încetat de a se mai ruga şi s-a consacrat lecturii; îl vedea mereu pe drac în rugăciune şi se bucura că un înger se roagă pentru el. Apoi a început să se întreţină îndelung asupra Scripturilor cu cel ce venea la el şi să proorocească ca şi pustnicii din Palestina.

Faima lui s-a răspândit în popor şi a ajuns până la curtea Marelui Voievod. El nu proorocea propriu-zis, ci le descoperea celor ce veneau la el unde se găseau diverse obiecte pierdute, unde şi în ce împrejurări se va întâmpla un eveniment, aflând aceste lucruri de la dracul care-i stătea alături. Aşa l-a informat pe Marele Voievod Iziaslav despre uciderea lui Gleb, voievodul Novgorodului, şi l-a sfătuit să-i trimită pe fiul său spre a asigura controlul principatului.Aceasta a fost de-ajuns ca poporul să-l declare prooroc. S-a observat că laicii, şi chiar călugării fără discernământ spiritual, se lasă aproape întotdeauna înşelaţi de către impostori, de către făţarnici şi de către cei ce au năluciri drăceşti şi îi iau drept sfinţi şi oameni plini de har dumnezeiesc.

Nimeni nu putea rivaliza cu Nichita în cunoaşterea Vechiului Testament; dar nu suporta Noul Testament; nu-şi întemeia niciodată spusele pe Evanghelii sau pe Epistolele Apostolilor şi nu permitea nici unuia din vizitatori să facă amintire de Noul Testament. Din cauza acestei orientări străine a învăţăturii sale, părinţii de la Lavra Peşterilor din Kiev şi-au dat seama că el este înşelat de un diavol. Existau în acea vreme în mănăstire, destui călugări sfinţi înzestraţi cu mari daruri spirituale. Prin rugăciunile lor l-au alungat pe diavol şi Nichita a încetat să-l vadă. Părinţii l-au făcut pe Nichita să iasă din peştera sa şi i-au cerut să le citeze un pasaj din Vechiul Testament; dar el a afirmat, sub prestare de jurământ, că n-a citit niciodată aceste cărţi pe care înainte le ştia pe dinafară. S-a adeverit că nici nu mai ştia să citească, aşa a fost de puternică impresia lăsată asupra lui de nălucirile diavoleşti; cu greu a reînvăţat să citească. Revenindu-şi în sine, datorită rugăciunilor părinţilor, el şi-a recunoscut şi şi-a mărturisit păcatul; l-a regretat şi l-a plâns cu lacrimi amare. Ajungând la o înaltă treaptă de sfinţenie a primit darul facerii de minuni printr-o viaţă smerită, trăită în mijlocul fraţilor. Mai târziu, Sfântul Nichita a fost hirotonit episcop al Novgorodului.

Experienţele foarte recente confirmă şi demonstrează cu evidenţă pe cele de demult. În vremea noastră la fel, nălucirea – termen întrebuinţat în graiul ascetic pentru a desemna orbirea sufletească de care se leagă o înşelare drăcească – este consecinţa inevitabilă a unei însingurări premature într-o singurătate sau într-o nevoinţă ascetică practicată de unul singur, la chilie.

Pe când autorul acestor sfaturi ascetice era încă tânăr, prin anii 1824-l825, a vizitat mănăstirea Alexandru-Nevski pentru a-l întreba despre gândurile sale pe un călugăr, părintele Ioanichie. Acesta se ocupa de fabricarea lumânărilor pentru mănăstire, şi era ucenicul stareţilor Teodor şi Leonida. Pe vremea aceea numeroşi laici care duceau o viaţă ascetică, veneau la acest părinte pentru a-i cere sfaturi duhovniceşti. Un soldat din regimentul din Pavlovsk, cu numele Pavel, venea şi el la Ioanichie. Acesta era recent convertit de la schisma vechilor credincioşi, la care el predicase înainte, pentru că era instruit. Chipul lui Pavel răspândea bucurie. Dar cum era cuprins de un zel deosebit, a început o asceză corporală fără măsură, nepotrivită cu misiunea sa, şi fără a înţelege suficient asceza lăuntrică. Într-o noapte Pavel era în rugăciune. Dintr-o dată o lumină a apărut aproape de icoane, asemănătoare cu strălucirea soarelui, şi, în mijlocul luminii, un porumbel de un alb imaculat. O voce venea de la porumbel: “Primeşte-mă, eu sunt Duhul Sfânt. Am venit să-mi fac din tine sălaşul meu”.

Pavel şi-a dat bucuros consimţământul. Porumbelul a intrat în el prin gură. Aşa cum era slăbit de post şi priveghere, Pavel a simţit dintr-odată o puternică dorinţă trupească; a abandonat rugăciunea şi s-a dus la o casă de toleranţă. El încerca să-şi satisfacă o patimă nepotolită. Şi-a făeut din casele de toleranţă reşedinţa lui permanentă şi le frecventa cu frenezie pe toate prostituatele ce le putea găsi. În sfârşit, şi-a revenit în sine. Într-o scrisoare adresată ieromonahului Leonida, îi explica acestuia cum a fost păcălit de o arătare drăcească şi la ce cădere l-a dus nălucirea. Scrisoarea lăsa să se înţeleagă la ce înălţime duhovnicească ajunsese acest om înainte de cădere. Tânărul respectiv era atunci (1827-l828), slujitor în chilia ieromonahului Leonida şi cu binecuvântarea stareţului a citit scrisoarea.

Ieromonahul Leonida a părăsit mănăstirea Alexandru Nevski în primăvara anului 1828 pentru a merge mai întâi la mănăstirea Plohansk, apoi la Optina. Ucenicul său de chilie îl însoţea şi profitând de ocazie, a vizitat câteva mănăstiri din eparhia Kaluga şi Orlov. Pe când vizita vestita sihăstrie din Bieloberega, era cunoscut aici, marele ascet, rasoforul Serapion; într-adevăr el a văzut un înger pe când îşi citea ceasurile în chilie. Nu numai laici, dar şi călugări – căci la noi în Rusia nevoinţa trupească este pe primul plan, în timp ce asceza interioară este aproape necunoscută – îl ridicau în slăvi pe Serapion şi-l prezentau ca un model de viaţă călugărească. În 1829, ca urmare a unei tulburări psihice, Serapion a fost transferat la Optina pentru a fi pus sub ascultarea duhovnicească a ieromonahului Leonida.

In timpul convorbirii cu stareţul, i-a smuls o bună parte din barbă. Serapion, care a fost trimis la Optina datorită reputaţiei sale de ascet, veni într-o noapte la superiorul mănăstirii, ieromonahul Antonie, şi l-a anunţat că Sfântul Ioan Botezătorul i s-a arătat şi i-a poruncit să-l ucidă pe Antonie, şi dimpreună cu el pe ieromonahul Leonida, pe ieromonahul Gabriel şi pe proprietarul rural lelabovski, care se găsea atunci în vizită la mănăstire. “Dar unde îţi este cuţitul?” – l-a întrebat Antonie cu înţelepciune şi sânge rece. “N-am cuţit”, a răspuns omul căzut în năluciri. “Atunci cum de-ai venit să-mi tai gâtul fără cuţit?”, i-a răspuns Antonie, reţinându-l în chilie. Apoi a trebuit să-l trimită într-un cămin de alienaţi unde şi-a sfârşit zilele. Inaintea morţii, aşa se pare, Serapion şi-a revenit în sine şi a murit cu speranţa mântuirii.

Trebuie notat faptul că atunci când spiritul căzut caută să-i devină stăpân unui ascet creştin, nu acţionează violent, ci încearcă să-l ducă la acceptarea nălucirii pe care i-o sugerează. Odată ajuns aici el îl ia în stăpânire pe cel ce şi-a dat consimţământul. Vrând să descrie modul în care îngerul căzut îl atacă pe om, proorocul David se exprimă foarte precis când zice: “pândeşte ca să apuce pe sărac, pândeşte pe sărac ca să-l tragă la el” (Ps. 9, 29).

Fiind Dumnezeu, Sfântul Duh nu este supus nici unei constrângeri, el acţionează cu o libertate suverană. Ca Dumnezeu El vine în momentul în care omul, umilit şi smerit, nu se aşteaptă. Dintr-odată El îi schimbă felul de a gândi şi de a simţi. Prin intervenţia Sa îi cuprinde voinţa întreagă şi toate facultăţile fară a-i lăsa posibilitatea să reflecteze la ce se întâmplă cu el.

“Când harul Sfântului Duh coboară asupra unui om, nu-i arată acestuia anumite lucruri obişnuite sau sensibile, ci îl învaţă în taină ceea ce înainte nici nu şi-a închipuit. Atunci mintea este iniţiată tainic în misterele ascunse şi sublime pe care, cum spune dumnezeiescul Pavel, ochiul omului nu poate să le vadă şi mintea nu poate să le cuprindă… Până ce rămâne la măsura propriilor sale puteri şi nu este unită cu Domnul, mintea omenească raţionează în limita capacităţilor sale. Dar atunci când este unită cu focul dumnezeirii şi cu Sfântul Duh, ea este în întregime pătrunsă de Lumina dumnezeiască, ea devine pe de-a întregul lumină, ea se aprinde cu focul Sfântului Duh, ea se umple de cunoaşterea lui Dumnezeu. In acest foc divin, ea nu poate gândi la sine, nici la cele înconjurătoare”. Aşa-i spunea Sfântul Maxim Capsocalivitul Sfântului Grigorie Sinaitul.

Dimpotrivă, în cazul unei arătări drăceşti, omul are întotdeauna libertatea de a se pronunţa asupra lor, de a le accepta sau de a le respinge. Se vede clar intenţia diavolului de a-i înşela pe sfinţii lui Dumnezeu.

Intr-o zi, pe când Pahomie cel Mare trăia în singurătate, departe de forfota mănăstirii, diavolul i-a apărut într-o puternică lumină şi i-a zis: “Bucură-te Pahomie. Eu sunt Hristos şi am venit la tine ca la un prieten”. Sfântul a meditat şi a zis: “Venirea lui Hristos este întotdeauna însoţită de bucurie, frica lipseşte, în acel moment dispar toate gândurile omeneşti; mintea se fixează în întregime asupra obiectului viziunii. Dar eu, văzând ceea ce mi s-a arătat, sunt plin de tulburare şi de teamă; acesta nu-i Hristos, ci satan”. După această reflectie, Sfântul i-a spus arătării cu hotărâre: “Pleacă de la mine, satano. Blestemat să fii şi blestemate să fie arătările tale şi planurile tale viclene şi rele”. Diavolul a dispărut imediat umplând chilia de un miros greu.

Omul care se găseşte la măsura înţelepciunii trupeşti şi care n-a câştigat o manieră spirituală de a înţelege firea omenească căzută, nu se poate opri de la a-şi preţui într-o oarecare măsură lucrările sale şi a-şi recunoaşte o oarecare valoare, chiar dacă vorbeşte sau se poartă aparent smerit. Adevărata umilinţă este străină înţelepciunii trupeşti, ba este chiar imposibilă pentru aceasta; umilinţa este apanajul cunoaşterii duhovniceşti. Sfântul Marcu Ascetul spune: “Cine nu se recunoaşte dator faţă de fiecare poruncă a lui Hristos, citeşte legea dumnezeiască într-un chip trupesc neînţelegând cele ce spune, nici cele pentru care dă adeverire (l Tim. l, 7); de aceea îşi închipuie că o pot împlini prin faptele lor”.

Reiese din cuvintele acestui Sfânt Părinte că cel ce-şi atribuie oarecari fapte bune se află în orbire sufletească. Diavolul se foloseşte de această stare de orbire pentru a ne face să cădem în părere de sine, în închipuire. Pentru îngerul căzut concepţia falsă şi orgolioasă a creştinului este o bună pradă; pe o asemenea concepţie el îşi încopciază fără dificultate propria lui înşelare. Prin această amăgire el îl supune pe om puterii sale şi-l aruncă în ceea ce se cheamă nălucire diavolească. Exemplele amintite mai înainte arată că toţi cei ce s-au lăsat duşi în rătăcire se considerau vrednici de a vedea îngeri, altfel spus atribuindu-şi o anumită valoare. Omul trupesc şi firesc nici nu poate judeca altfel.

Extras din Cartea Fărâmiturile Ospăţului – Sfântul Ignatie Briancianinov

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>