Metoda Sfântului Nichifor pentru păzirea inimii și adunarea minții

bosque-1600-x-12001
 
Sfântul Cuvios Nichifor din Singurătate, de origine italian, a îmbrățișat ortodoxia și s-a retras în Sfântul Munte Athos, unde a ascultat de părinții ostenitori ai locului. De la acești părinți a deprins liniștirea (isihia), apoi a stat o perioadă în cele mai pustii locuri din sfântul munte. După ce a deprins Rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Nichifor le-a oferit ucenicilor săi o culegere cu viețile sfinților părinți, dar și o metodă pentru păzirea și adunarea minții când rostesc rugăciunea. Lucrarea sa, care a fost scrisă într-un mod simplu, a circulat în țara noastră încă din veacul al XVIII-lea, potrivit unui manuscris aflat la Mănăstirea Neamț. Aceasta a fost tradusă în românește cu titlul „Cuvânt pentru păzirea inimii, plin de mult folos” al lui Nichifor din Singurătate. Prin osteneala părintelui Dumitru Stăniloae, această lucrare se află cuprinsă în volumul 7 al Filocaliei, care se poate găsi aici.
 
Iată doar un scurt extras din Filocalia VII: ”Să urmăm pilda părinţilor noştri şi să căutăm comoara din lăuntrul inimilor noastre, ca şi ei. Iar aflând-o pe aceasta, să o ţinem cu tărie, lucrând-o şi în acelaşi timp păzind-o. Căci spre aceasta am fost rânduiţi de la început. Iar dacă vreun alt Nicodim s-ar arăta nedumerit de acestea, zicând în duh de împotrivire: „Cum poate cineva intrând în inimă să lucreze sau să rămână acolo?”, cum a zis acela către Mântuitorul: „Cum poate cineva să intre în pântecele maicii sale a doua oară şi să se nască, bătrân fiind?” (Ioan III, 4), va auzi şi el c㠄Duhul suflă unde voieşte” (Ioan III, 8). Dacă ne îndoim cu necredinţă de faptele vieţii lucrătoare, cum ne vor veni cele ale vederii? Căci făptuirea este treaptă spre contemplaţie (spre vederea sufletească). 
 
Mergând odată la ava Antonie doi fraţi şi lipsindu-le lor apa de drum, unul a murit, iar celălalt urma să moară. Deci nemaiputând să meargă, zăcea şi el pe pământ, aşteptând să moară. În acest timp Antonie, şezând în munte, strigă doi monahi ce se întâmplau să fie acolo şi le zise: „Luaţi degrabă un ulcior de apă şi alergaţi pe drumul spre Egipt; că dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celălalt e pe cale să moară, de nu vă grăbiţi. Aceasta mi s-a arătat în vreme ce mă rugam”. Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zăcând mort şi l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviorat cu apă şi l-au dus la bătrân, care se afla la cale de o zi.Dacă ar întreba cineva, pentru ce nu a grăit înainte de a muri celălalt, nu ar face bine. Căci nu era a lui Antonie hotărârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotărât despre acela şi tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta că, şezând în munte, avea inima veghind şi că Domnul i-a arătat pe acela de departe. Vezi că din pricina trezviei inimii Antonie s-a făcut văzător de Dumnezeu şi înainte-văzător? Căci de fapt Dumnezeu se arată minţii în inimă, la început curăţind pe cel care-L iubeşte, cum zice Ioan Scărarul, ca un foc, apoi umlându-i mintea de strălucire ca o lumină şi dându-i formă dumnezeiască. (Dumnezeu se arată minţii sau puterii noastre de sesizare duhovnicească a prezenţii Lui numai când aceasta este adunată înlăuntrul inimii, adică în intimitatea ultimă a fiinţei umane, care are totodată un caracter emoţional, o capacitate şi o pornire iubitoare.
 
Arătarea aceasta a lui Dumnezeu e o supremă lumină, e evidenţa supremei realităţi, care e totodată suportul propriei noastre existenţe. Mintea ia atunci forma nehotărnicită a lui Dumnezeu şi capătă lumina evidenţei proprii asemenea celei a evidenţei lui Dumnezeu. Lumina sau evidenţa aceasta se întinde peste toate. De aceea Sfântul Antonie poate vedea prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi călători. Pentru aceasta mintea trebuie să fie curăţită de păcate, adică de tot ce o închide faţă de Dumnezeu şi de zidirea Lui universală, într-un gând limitat, de care s-a alipit în mod pătimaş. În concluzia ce o scoate din întâmplarea aceasta a sfântului Antonie, ca şi cum în concluziile din vieţile sau sfaturile celorlalţi părinţi, Nichifor ţine să accentueze importanţa concentrării minţii în adâncul fiinţei sau al inimii credinciosului, odată cu oprirea activităţii simţurilor îndreptată spre cele dinafară. În vederea interioară pe care o câştigă mintea astfel, i se descoperă chiar cele din afară, care sânt de folos celui ce se nevoieşte sau altora.)
 
Dumnezeiescul Teodosie fusese aşa de rănit de dulcea săgeată a dragostei şi era atât de mult ţinut de legăturile ei, încât împlinea cu faptele înalta şi dumnezeiasca poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău” (Luca X, 27). Iar aceasta n-ar fi putut-o face altfel decât aşa că toate puterile fireşti ale sufletului nu tindeau spre nimic altceva din cele de aici, decât numai spre dorirea Făcătorului. Prin aceste lucrări înţelegătoare ale sufletului, chiar când mângâia, era înfricoşător multora, precum, chiar când certa, era iubit şi dulce în toate. Cine a fost atât de folos celor mulţi, vorbindu-le. Şi cine a fost atât de destoinic să adune simţurile şi să le facă să caute în lăuntru? El îi făcea pe cei din mijlocul zgomotului să se afle într-o linişte mai mare decât cei din pustiu şi era totodată în mulţime şi în singurătate.
 
Iată că şi acest mare părinte, cu numele Teodosie, a ajuns să fie rănit de dragostea Ziditorului pentru că îşi aduna simţurile şi le mâna în lăuntru.Minunatul Arsenie păzea aceasta: să nu dezbată întrebări în scris şi cu atât mai puţin să le răspândească. Nu pentru că nu avea putere. Cum s-ar putea spune aceasta de unul care grăia aşa de bine, că vorbea limpede şi altora? Ci obişnuinţa tăcerii şi neplăcerea de a se arăta erau pricinile celor zise. De aceea şi în biserici şi la slujbe, se silea foarte să nu vadă pe cineva şi să nu fie văzut de alţii şi să stea îndărătul vreunui stâlp sau al altui lucru şi să se ascundă, ţinându-se nevăzut şi la o parte de amestecarea cu alţii. Aceasta pentru că vroia să ia aminte la sine şi să-şi adune mintea în lăuntru şi aşa să se înalţe uşor spre Dumnezeu. Şi de fapt acest bărbat dumnezeiesc, acest înger pământesc, îşi aduna mintea înlăuntru, ca astfel să se ridice cu uşurinţă la Dumnezeu.
 
În numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5), chemându-L pe el ca ajutor şi împreună-lucrător, voi încerca să vă arăt ce este pe El ca ajutor şi împreună-lucrător, voi încerca să vă arăt ce este luarea-aminte şi cum se poate dobândi ea, cu voia lui Dumnezeu. Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinţi, este supravegherea minţii; alţii, paza minţii; alţii, iarăşi, trezvia; alţii, liniştea mintală şi alţii, alt fel. Dar toate acestea arată unul şi acelaşi lucru. Gândeşte şi despre acestea, aşa cum ai gândi când ar spune unul „pâine”, altul „bucată”, altul „îmbucătură”. Dar ce este luarea-aminte şi care sunt însuşirile ei, află acum cu de-amănuntul. Luarea-aminte este semnul pocăinţei neştirbite; luarea-aminte este reînsănătoşirea sufletului, ura lumii, întoarcerea la Dumnezeu; luarea-aminte este desfiinţarea păcatului şi recâştigarea virtuţii; luarea-aminte este încredinţarea neîndoielnică a iertării păcatelor; luarea-aminte este începutul vederii (al contemplaţiei), mai bine zis este temelia contemplaţiei, căci prin ea, aplecându-Se, Dumnezeu Se arată minţii; luarea-aminte este netulburarea minţii, sau mai bine zis oprirea ei, dăruită sufletului prin mila lui Dumnezeu; luarea-aminte este înlăturarea gândurilor, palatul amintirii lui Dumnezeu, vistieria răbdării necazurilor ce ne vin asupra; luarea-aminte este pricinuitoarea credinţei, nădejdii şi dragostei. Căci de n-ar crede cineva, n-ar primi necazurile ce vin din afară. Şi dacă n-ar primi cu bucurie necazurile, n-ar zice Domnului: „Sprijinitor al meu eşti şi loc de scăpare” (Psalm XC, 2). Şi dacă n-ar face pe Cel preaînalt loc de scăpare, nu şi-ar umple inima de dragostea Lui. Drept aceea, rodul acesta care este cel mai mare dintre cele mai mari şi-l însuşesc cei mai mulţi sau toţi, cu deosebire prin învăţătură.
 
Căci sunt rari cei ce deprind luarea-aminte fără să fie învăţaţi prin silinţa trăirii sau prin căldura credinţei, dobândită de la Dumnezeu. Iar ceea ce e rar nu e lege. De aceea trebuie căutat un povăţuitor neînşelător, ca din învăţătura şi pilda aceluia să învăţăm cele ce cad la dreapta şi la stânga atenţiei, adică ceea ce e prea puţin şi ceea ce e prea mult, care vin de la cel rău, de care a pătimit el însuşi, fiind ispitit. Scoţându-le pe acestea la iveală, el ne arată în chip neîndoielnic calea duhovnicească şi aşa o vom străbate cu uşurinţă.
 
Iar de nu este povăţuitor trebuie ajutat cu osteneală. Şi de nu se găseşte, chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului şi cu lacrimi şi rugându-L întru sărăcie, fă ce-ţi spun:(Urmează metoda lui Nichifor. Adunarea minţii în inimă şi întâlnirea ei statornică cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continuă, sau prin rugăciunea neîncetată, am văzut-o recomandată şi practicată de toţi sfinţii amintiţi de Nichifor în introducerea metodei sale şi pentru ea se pot invoca şi multe alte exemple şi texte din părinţii duhovniceşti anteriori. Ceea ce aduce nou în metoda sa Nichifor este un mod mai precis în care mintea poate fi adunată şi ţinută în inimă odată cu rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit în esenţa ei o practică generală în secolul XIV între monahii zişi isihaşti şi dacă nu metoda însăşi, cel puţin rugăciunea neîncetată a lui Iisus, adică partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generală prin monahii răsăriteni, în tot timpul de atunci încoace. Practica uzitată de cel dintâi constă până azi într-o anumită asociere a celor două părţi ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea şi expirarea aerului. Odată cu inspirarea aerului se spun cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar o dată cu expirarea se spun cuvintele: „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Ceea ce a adus nou Nichifor ca metodă de adunare a minţii în inimă a fost tocmai această îmbinare a actului de trimitere a minţii la inimă odată cu aerul; dar el nu vorbeşte şi de îmbinarea celor două părţi ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea şi expirarea aerului. El vorbeşte numai de o continuă trimitere a minţii la inimă o dată (împreună) cu inspirarea continuu repetată şi cu repetarea rugăciunii neîncetate.
 
Propriu-zis el recomandă folosirea respiraţiei continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a menţine mintea neîncetat în inimă şi de a rosti neîncetat rugăciunea lui Iisus. Mintea e menţinută mereu în inimă şi rugăciunea la fel, numai întrucât nu se uită de a face mereu efortul concentrării ei în inimă şi efortul de a repeta mereu rugăciunea. Nichifor spune că prin aceasta mintea e obişnuit㠄să nu iasă repede din inimă”. Mintea nu rămâne fixată în inimă în mod static şi nici rugăciunea. Persistarea minţii şi a rugăciunii în inimă e un fapt neîntrerupt, dar în acelaşi timp un fapt viu, dinamic, un fapt de voinţă de a repeta adunarea ei în inimă şi repetarea rugăciunii. La urma urmelor şi cu aerul se întâmplă acelaşi lucru: el e mereu în inimă, adică nu iese total de acolo, dar e şi trimis mereu acolo.
 
Sfântul Grigorie Palama aduce în plus explicarea că ceea ce se trimite în inimă nu e mintea ca esenţă, ci lucrarea ei (Al doilea cuvânt din triada I şi II contra lui Varlaam). Iar în practica monahală generalizată, de asemenea, ieşirea aerului din piept nu înseamnă şi ieşirea rugăciunii lui Iisus, ci numai mutarea atenţiei de la o parte a ei la alta. Propriu-zis inspirarea şi expirarea aerului formează un întreg dual, între ale cărui părţi nu se produce nici o separare, nici o întrerupere. Dar dacă mintea trebuie să rămână mereu în inimă şi rugăciunea lui Iisus la fel, de ce mai recomandă Nichifor în metoda sa trimiterea minţii în inimă odată cu inspirarea aerului? De ce recomandă adică un lucru care a scandalizat pa Varlaam şi pe alţi adversari ai sihaştrilor? Aceşti adversari nu au înţeles că e vorba nu de o legare a trimiterii minţii la inimă de inspirarea aerului, ci de folosire a ritmicităţii inspiraţiei aerului ca o ocazie pentru ritmicitatea neîntreruptă a efortului de menţinere a minţii sau a atenţiei în inimă şi odată cu aceasta în pomenirea lui Dumnezeu.
 
Ritmicitatea neîntreruptă a respiraţiei este un mijloc sau un prilej de reînnoire neîncetată a amintirii lui Dumnezeu şi prin aceasta de adunare a gândului de la cele dinafară la cele din lăuntru, iar prin aceasta de evitare a oricărei întreruperi în gândirea îndreptată spre Dumnezeu. Un teolog occidental, Herrigel, într-una din cărţile sale, spune acelaşi lucru când declară că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice nouă respiraţie, că am mai putut, sau mai putem respira odată, deci mai putem prelungi încă o clipă viaţa noastră. Isihie Sinaitul, trăitor în secolul IV, spusese: „Uneşte cu răsuflarea nării trezvia şi numele lui Iisus, sau gândul neuitat la moarte, şi smerenie. Căci amândouă sunt de mare folos”. S-ar putea spune că avem aici o paralelă între un act corporal şi unul spiritual: inspirarea aerului şi trimiterea în lăuntru a minţii. E o paralelă în care un act de gândire voluntar se repetă paralel cu săvârşirea involuntară a unui act de repetiţie neîntreruptă, luând prilej de la săvârşirea regulată a acestuia, dar nu este numai o paralelă.
 
Respiraţia este un act care întreţine nu numai viaţa trupului ca o unitate separată de suflet şi de gândire, ci dă putinţă şi vieţii spirituale. Este un act care condiţionează viaţa totală a fiinţei umane, care face posibilă gândirea. Ca atare gândirea este legată de respiraţie şi de aceea poate face din inspiraţie un act conştient. Aceasta înseamnă pe de o parte că inima prin care se întreţine viaţa corpului, datorită aerului inspirat şi expirat, întreţine şi cugetarea; iar cugetarea, la rândul ei, poate face respiraţia conştientă, o poate pătrunde, o poate face să nu fie străină nici o clipă de conştiinţă. În aceasta poate să constea unul din aspectele strânsei legături dintre inimă şi minte. Când mintea se împrăştie în gânduri variate, nu mai e unită conştient, nu mai este unită conştient cu respiraţia şi cu inima, ca centru al vieţii întreţinut ca respiraţie, adică nu le mai spiritualizează pe acestea. În acest caz pierde şi mintea, pierde şi inima. Când mintea, adică gândirea ei, se concentrează în inimă prin ritmicitatea respiraţiei, amândouă câştigă: respiraţia ritmică (şi bătaia inimii am putea zice), aduce aminte cugetării să pomenească pe Dumnezeu, iar, pomenirea lui Dumnezeu repetată ritmic odată cu respiraţia, ţine atentă gândirea la respiraţie şi la inimă şi le încadrează pe acestea în conştiinţa ocupată cu pomenirea lui Dumnezeu, le sfinţeşte.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *