Maria de pe Dealul Patriarhiei

Maria de pe Dealul Patriarhiei

DealulMitropoliei3

După o întâlnire cu o doamnă minunată, m-am trezit urcând Dealul Mitropoliei. Parcă ceva mă chema acolo. Ora 20.30. În biserică se aflau doi părinți care spovedeau, câțiva enoriași și o femeie care curăța candelele din argint. M-am închinat Sf.Dimitrie cel Nou, Sf. Nectarie, Sf. Nicolae, Sf.Brâncoveni, Maicii Domnului… și am rămas apoi într-o stare de contemplație. În biserică domneau: harul, pacea, detașarea profundă de lume. Era bine. Era atât de bine încât nu îmi mai doream să plec.

Deodată a apărut ea. S-a apropiat timid de sfintele icoane, dar nu s-a atins de ele. A rămas cu privirea spre unul dintre duhovnici. Mi-am amintit că am mai văzut-o într-o seară lângă zidul bisericii și atunci m-am speriat de înfățișarea ei.

Acum o priveam de la spate. Geaca verde, murdară, îi atârna puțin într-o parte. Cu părul tăiat foarte scurt, am observat că în anumite părți i se vedea pielea capului. Când și-a rotit privirea prin biserică m-a văzut. M-am simțit neputincioasă. Mi-am dorit să am puterea să o ajut.

O femeie, care aștepta să se spovedească, s-a apropiat de ea și i-a întins o bancnotă. Ea a refuzat politicos. ‘’Mai am bani’’. Femeia a insistat, dar iar a refuzat categoric. ‘’Dacă nu mai aveam, primeam…’’

M-am mirat. Un al străzii care să refuze banii. Aceasta a fost o primă lecție.

Apoi am observat că aranjează cu grijă toate pernele de pe scaune și că are o atitudine foarte umilă.

M-am ridicat și am mers spre icoanele de la altar. În timp ce mă închinam, am auzit vocea stridentă a unei femei care țipa la cineva. Cum eu pluteam într-o altă lume, abia după ce m-am închinat la icoane, am remarcat că femeia care curăța candelele striga chiar la mine. Era interzis să mă ating de icoanele de la altar. Deja o făcusem. Am încercat să nu judec și să nu mă tulbur. M-am apropiat de femeia de pe stradă și i-am întins un pachet cu biscuiți. A refuzat categoric. ‘’Nu, vă rog. Mai am.’’ ‘’Biscuiți?? ‘’ – am întrebat. M-a fixat cu privirea și mi-a zis: ‘’Mi-a fost așa dor să vă văd. Nu v-am mai văzut demult. Ce mai faceți? Sunteți bine?’’

‘’Sunt bine’’ am îngăimat uluită. ‘’Cum te cheamă? Să te pomenesc.‘’ am continuat.

‘’Maria…’’mi-a răspuns. Atunci mi-a venit în minte să îi spun cuvântul unui părinte.

‘’Maria, un părinte mi-a spus că la Dumnezeu toate sunt cu putință. Știu că e f greu, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință… Să ne rugăm mult.’’

Maria se uita în gol, apoi m-a privit iar… ca un copil care vede pe cineva drag.

‘’Vă iubesc mult! Mai veniți pe aici. Ne mai vedem’’ mi-a spus Maria, pe un ton ușor expeditiv. Am înțeles că discuția noastră luase sfârșit. Maria privea departe, admira sfinții zugrăviți pe perete și părea că nu mă mai vede.

Am ieșit din biserică cu gândul la ea și am pornit spre casă. Pe drum m-am gândit că fiecare dintre noi poate ajunge rău. Că e bine să nu judecăm un om căzut, pentru că viața ne poate lovi oricând.

Nu am luat metroul de la Unirea spre casă. Am vrut doar să mă rog și să merg agale. Încet, încet am ajuns la Tineretului și m-am oprit la Dristor.

Am cerut două supe de linte cu crutoane. Una la pachet și alta pe care să o servesc acolo. Ora 21.10. Maria era în gândul meu. M-am grăbit să termin supa și să iau cealaltă porție, încă fierbinte, cu mine. M-am decis să nu mai merg acasă. Am pornit iar spre Dealul Mitropoliei, pe jos. Mi-am zis că nu a fost ceva întâmplător, că o voi găsi iar pe Maria.

Am ajuns tocmai când un părinte închidea ușile. Îl întreb de Maria, dacă știe ceva de ea. Părintele o știa, îi cunoștea povestea. Mi-a zis că Maria știe foarte bine limba germană și că a fost profesoară. Au încercat să o ducă la un centru, dar a fugit de acolo. Vine des la biserică, iar noaptea se mai adăpostește pe lângă un magazin dinspre 1 Mai.

Cobor spre locul indicat de părinte. Ora. 21.50. Maria nu este de găsit. Aș vrea să o strig și ea să îmi răspundă. În afară de mașinile care trec cu repeziciune, străzile sunt pustii.

Un taximetrist mă privește mirat cum orbecăi cu o pungă în mână. Cred că par ciudată.

Aș vrea să se întâmple o minune, iar Bunul Dumnezeu să facă din fiecare dintre noi o lumină… să nu mai orbecăim pe străduțe întunecate.

Ora 22.00. Decid să merg acasă. Pornesc spre Unirea și ofer supa unui al om al străzii. Oare Maria a avut ce să mănânce în seara aceasta?

Eu am mâncat, am un pat, un acoperiș deasupra capului, dar alții…?

M-am gândit să vă spun să o pomeniți pe Maria în rugăciunile voastre, iar dacă cumva, din pură întâmplare, urcați Dealul Patriarhiei… luați ceva la pachet și pentru ea. Poate o să reușiți să faceți ceea ce nu am reușit să fac eu în seara aceasta. Doamne, ajută!

Acum îmi amintesc ce a spus Scarlett O’Hara la finalul filmului meu preferat: „Mâine e o altă zi„.