Ceea ce odihnește inima

9

Am început să caut încă de când mi-am ridicat prima întrebare existențială. Am căutat oameni, locuri, răspunsuri. L-am căutat pe Dumnezeu și am încercat să regăsesc Calea spre Acasă. Am căutat acel ceva mai prețios decât aurul, mai valoros decât cea mai mare comoară a lumii, am căutat drumul spre Lumina Vieții Veșnice.

„Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” – Cap.8 – Evanghelia după Ioan.

Acasă pentru mine înseamnă Hristos. Toți cei care trăiesc în bucuria Duhului Lui. Oamenii care îți aduc pace, lumină, echilibru prin cuvântul și prezența lor. Acești oameni sunt o binecuvântare pentru semenii lor.

Un părinte spunea ‘’Alege omul în care să te poți odihni!’’. Doamne, cât de importantă este această odihnă! Fie că vorbim de o relație de cuplu, fie că ne referim la una duhovnicească.

Când întâlnirea cu celălalt îți aduce tulburare cred că este mai înțelept să te distanțezi emoțional. „Căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți.” (I Corinteni 4, 15)

Ce vom face dacă ne vom pierde lumina interioară, dacă mintea noastră, care este ca un acrobat pe sârmă, își va pierde echilibrul? De aceea, să stăm lângă omul/părintele care pe timp de furtună ne poate crește lumina, poate deveni un far călăuzitor în întunericul lumii, pentru că a învățat să iubească curat și să se roage cu credință.

Duhul omului, Harul Domnului

Avem printre noi oameni lângă care ai vrea să rămâi o Veșnicie. În prezența lor simți o bucurie tainică, lină, ca și cum inima ți s-ar cuprinde cu palmele harului lui Hristos. De fiecare dată, aceste întâlniri sunt daruri pe care le primim de Sus. Sunt pilde de viață.

Mi-a rămas în minte o întâlnire de acum câțiva ani. Într-o seară de iarnă, în timp ce mă grăbeam să ajung acasă, am observat un înger. Cu fața aprinsă de gerul cumplit și cu ochii închiși stătea, la intrarea în metrou, drept ca o lumânare. Am intuit că se roagă aprins. Suferința lui devenise Lumină. Haina cerșătorului, privită cu dispreț de mulți dintre noi, ascundea un om al Raiului.

I-am întrerupt rugăciunea și i-am oferit o sumă infimă de bani. Mi-a mulțumit cu multă recunoștință.

Chipul său transfigurat, cu barba lungă și sură, transmitea pace. Buzele sale, arse de sete și de ger, mi-au șoptit că mai stă o vreme acolo și apoi va merge acasă, de unde a fost alungat. Pe neașteptate un entuziasm supraomenesc i-a traversat pieptul și a exclamat: Bunul Dumnezeu să-ți dăruiască Raiul! Fie ca toți oamenii să ajungă în Rai! Asta îmi doresc! Să se mântuiască toți, să mă pot mântui și eu…

Cât de mult avea el nevoie de mine? Cât de mult aveam eu nevoie de întâlnirea cu el? Nu știu. Știu doar că întânirea a fost una care m-a marcat. Trăirea acestui om, care îl purta pe Hristos în inimă, era dincolo de condiția lui umană.

Hristos este totul. El este iubirea noastră. El este dragostea noastră. Dragostea Lui Hristos este o dragoste ce nu se poate pierde. De acolo izvorăşte bucuria.  Bucuria este Hristos Însuşi. Este o bucurie ce te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos.’’(Părintele Porfirie, Ne vorbeşte părintele Porfirie).

2 comments on “Ceea ce odihnește inima

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *