Când mintea devine Cer – ”Am vrut să mă fac pustnic”

padure

Dintotdeauna mi-am dorit să întâlnesc un pustnic. Un om a cărui minte a devenit Cer și a ajuns să vadă dincolo de poleiala lumii acesteia. Un om care are inima scăldată în dulceața harului, prin rugăciune permanentă și viață curată. Un om ales de Dumnezeu.

Și pentru că rugăciunile nu rămân niciodată fără răspuns…

N-am să vă spun nici unde, nici cine, nici cum… am să vă spun doar că, într-o zi rânduită de Cel de Sus, am mers la acest părinte pentru a lua o binecuvântare și un sfat.

După vreo două-trei ore de rugăciune, mi-a venit rândul să intru la părinte, dar acesta și-a ascuns darul față de mine. Nu mi-a spus nici pe nume, nu mi-a dezvăluit nici ce făcusem și nici nu mi-a profețit ceva.

M-a privit cu dragostea unui copil și cu mintea unui înțelept.

Apoi mi-a oferit o lecție. S-a smerit. El, cel la care oamenii vin să îi ceară îndrumare și sfat, s-a micșorat în fața mea. Am încercat să devin și eu mai mică, dar lumea îți cere tributul ei… când stai mult în ea.

Am înțeles că aceasta este diferența dintre lume și oamenii lui Dumnezeu. Lumea își poartă cu mândrie realizările, inclusiv mizeriile, în timp ce omul desprins de cele lumești urcă spre cele cerești prin inimă smerită.

Omul lui Dumnezeu este Viu, a făcut din inima sa o torță a Iubirii, în timp ce omul lumii agonizează permanent. Omul lumii umblă în cele mai dizgrațioase haine sufletești și zice: ‘’Sunt cel mai cel’’.

După gingașul model de smerenie oferit, a urmat o descoperire. Părintele îmi știa gândurile. Doar că tot din smerenie nu mi-a spus direct: ”Știu ce ai gândit”, ci… ”Înainte să intru în mănăstire vroiam să devin pustnic”

Apoi mi-a zugrăvit o poveste în care mi-am regăsit fiecare gând și în care am aflat răspunsuri.

Ce am înțeles atunci? Că putem trece pe lângă un sfânt fără să știm. Cu siguranță am și trecut. Că fiecare dintre noi vede doar atât cât poate să vadă sau cât îi este dat.

Am mai înțeles ceva. Că important nu este să întâlnești un pustnic sau un sfânt, ci să te angajezi și tu pe acest drum al sfințeniei. Așa cu hainele zdrențuite prin lume, dar cu dorința de a descoperi Cerul din tine și din semenii tăi, pentru că – nu-i așa? – suntem fii Celui PreaÎnalt și suntem chemați la Nunta Mirelui. Cu ce fel de haine vom intra? Cu ce fel de minte și inimă?

”Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” – Cap. 18. Evanghelia după Matei.

3 comments on “Când mintea devine Cer – ”Am vrut să mă fac pustnic”

  1. Multe minuni au înfăptuit darurile bisericești și slujitorii bisericii de-a lungul timpului,totuși viața pe care o aleg să o trăiască slujitorii călugări din mănăstiri este un capitol aparte. Acești oameni au ales să trăiască departe de viața pământeană cotidiană, a celor mai mulți dintre noi, din niciun alt motiv decât dragostea, iubirea pentru Christos și Tatăl lui Ceresc, pe care îi slăvesc și urmează în tot ceea ce au de făcut între zidurile mănăstirii, care le este casă, masă și loc de veci. Simplitatea vieții monahale, a acestor oameni care se hrănesc doar cu învățăturile Tatălui Ceresc, m-a fascinat și pe mine și m-a făcut să mă rușinez când nu mi-a plăcut mâncarea servită la prânz într-o mânăstire de călugări de lângă Buzău, pentru că nu avea carne. Mă uitam fascinat la pofta cu care mâncau călugării la masă, neuitând să mulțumească Tatălui Ceresc pentru bucatele puse pe masă. A fost o învățătură de minte, care m-a marcat și pe care nu am să o uit niciodată.

      • Adrian si Elena, ce frumos ati scris amandoi.
        Din afara tarii, stau cu gandul la manastirile de acasa si tanjesc dupa clipa in care o sa-mi odihnesc sufletul in frumusetea slujbelor romanesti. Aceasta istorisire mi-a amintit de un drag parinte pe care mai toti ortodocsii pelerini il cunosc, insa prefer sa nu-i dau acum numele. Cu ani de zile in urma m-am dus la el si i-am povestit cateva intamplari din viata mea, care mie mi se pareau suferinte normale si prin care este normal sa treci. El insa le-a vazut la nivel de ispite si era ingrijorat. M-a imbratisat si am simtit ca tot Cerul s-a revarsat asupra mea. Drag bunicut cu multa iubire.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *