Când mintea devine Cer – ”Am vrut să mă fac pustnic”

Când mintea devine Cer – ”Am vrut să mă fac pustnic”

padure

Dintotdeauna mi-am dorit să întâlnesc un pustnic. Un om a cărui minte a devenit Cer și a ajuns să vadă dincolo de poleiala lumii acesteia. Un om care are inima scăldată în dulceața harului, prin rugăciune permanentă și viață curată. Un om ales de Dumnezeu.

Și pentru că rugăciunile nu rămân niciodată fără răspuns…

N-am să vă spun nici unde, nici cine, nici cum… am să vă spun doar că, într-o zi rânduită de Cel de Sus, am mers la acest părinte pentru a lua o binecuvântare și un sfat.

După vreo două-trei ore de rugăciune, mi-a venit rândul să intru la părinte, dar acesta și-a ascuns darul față de mine. Nu mi-a spus nici pe nume, nu mi-a dezvăluit nici ce făcusem și nici nu mi-a profețit ceva.

M-a privit cu dragostea unui copil și cu mintea unui înțelept.

Apoi mi-a oferit o lecție. S-a smerit. El, cel la care oamenii vin să îi ceară îndrumare și sfat, s-a micșorat în fața mea. Am încercat să devin și eu mai mică, dar lumea îți cere tributul ei… când stai mult în ea.

Am înțeles că aceasta este diferența dintre lume și oamenii lui Dumnezeu. Lumea își poartă cu mândrie realizările, inclusiv mizeriile, în timp ce omul desprins de cele lumești urcă spre cele cerești prin inimă smerită.

Omul lui Dumnezeu este Viu, a făcut din inima sa o torță a Iubirii, în timp ce omul lumii agonizează permanent. Omul lumii umblă în cele mai dizgrațioase haine sufletești și zice: ‘’Sunt cel mai cel’’.

După gingașul model de smerenie oferit, a urmat o descoperire. Părintele îmi știa gândurile. Doar că tot din smerenie nu mi-a spus direct: ”Știu ce ai gândit”, ci… ”Înainte să intru în mănăstire vroiam să devin pustnic”

Apoi mi-a zugrăvit o poveste în care mi-am regăsit fiecare gând și în care am aflat răspunsuri.

Ce am înțeles atunci? Că putem trece pe lângă un sfânt fără să știm. Cu siguranță am și trecut. Că fiecare dintre noi vede doar atât cât poate să vadă sau cât îi este dat.

Am mai înțeles ceva. Că important nu este să întâlnești un pustnic sau un sfânt, ci să te angajezi și tu pe acest drum al sfințeniei. Așa cu hainele zdrențuite prin lume, dar cu dorința de a descoperi Cerul din tine și din semenii tăi, pentru că – nu-i așa? – suntem fii Celui PreaÎnalt și suntem chemați la Nunta Mirelui. Cu ce fel de haine vom intra? Cu ce fel de minte și inimă?

”Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.” – Cap. 18. Evanghelia după Matei.