Manăstirea Râmeț – locul unde am vrut să rămân

 
 

În dimineața aceea de sâmbătă, cerul mi se părea aproape și mai strălucitor ca niciodată. Sau poate bucuria tainică din inima mea mă făcea să îl văd astfel…  Mă înscrisesem în pelerinaj cu gândul de a ajunge la Prislop, dar nici nu bănuiam ce daruri avea să-mi aducă un alt loc.

Era una din acele zile în care dorința de a opri timpul pe loc devine puternică în inima ta. Ziua în care vrei să ai alături de tine toți oamenii dragi, pentru a simți pe deplin bucuria. 
 
În prima zi de pelerinaj am mers la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, unde se află atât izvorul Parintelui Arsenie Boca, cât şi mormântul Parintelui Teofil Pâraian.


Apoi la Schitul Sădinca, care a fost ridicat de Părintele David. Cel căruia Părintele Arsenie Boca i-a profețit că va ajunge călugăr. Profeția Părintelui Arsenie s-a împlinit in anul 2006, când a fost sfințit schitul din Sădinca cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, la data de 14 septembrie. 


De aici am mers la Aiud, unde impactul emoţional a fost atât de puternic, încât îmi este imposibil să vă povestesc ceva. Știu doar că mi s-au înmuiat picioarele și mi s-a strâns inima. Și am tăcut.


 
 
 
Seara am ajuns la Mănăstirea Râmeț. Un așezământ monahal de maici amplasat chiar în inima munților. Mănăstirea este cea mai veche și cea mai importantă vatră monahală din Alba lulia.

 
Alături de o doamnă, pe care am cunoscut-o în autocar, m-am cazat la mansardă, de unde puteam admira priveliștea. Mi-am zis atunci că Raiul este chiar în inima Transilvaniei! Culmile golașe ale munților străjuiau de jur-împrejurul mănăstirii, în timp ce aerul rece mă familiariza cu zona.

 
Ne simțeam obosite, iar a doua zi trebuia să plecăm spre Prislop, dar am stabilit să coborâm câteva minute la slujbă.
 
În biserică am mers să sărutam Sfânta Evanghelie și să ne închinăm la icoanele din fața sfântului altar. Când am ajuns la icoana Maicii Domnului am simțit o dorință puternică de a mai sta, de a rămâne în acel loc și… de a intra în Veșnicie. Nu mai vedeam nimic altceva decât icoana Maicii Domnului, care parcă mă chema tainic.

Pentru că în spatele meu se adunau oamenii, m-am desprins cu greu de icoană și m-am retras. De-a lungul slujbei, am mers de cel puțin șapte ori la icoană, uitând de tot ceea ce era în jurul meu. Când maicile s-au adunat în fața icoanei și au început să-i cânte Maicii Domnului, mintea parcă mi s-a deschis și am înțeles taina monahismului. 


Cu părere de rău, înțelegeam bucuria pe care o aveau maicile. Aceea de a te desprinde de lume și de a te uni cu Dumnezeu în Duh. Bucuria de a trăi profund o viață curată în rugăciune și smerenie și de a primi grația Duhului Sfânt și a Maicii Domnului, care revarsă neîncetat dulceață duhovnicească, pace și bucurie vie! Am înțeles atunci ce binecuvântate sunt maicile, pentru că pot trăi astfel! O viață în care poartă mereu deasupra capului binecuvântarea Maicii Sfinte, în care îi pot gusta Dragostea și Bunătatea! O viață de înger în trup închinată Maicii Domnului! 


Nu știu când s-a golit biserica și când, rând pe rând, au plecat credincioșii și maicile… știu că eu vroiam să mai stau. Să mă mai pot bucura câteva clipe de acele trăiri. Să nu pierd bucuria acelui moment unic… Și am mai stat, până când o maică a venit să închidă biserica.
 
Dimineață am plecat spre Prislop. Trăirile avute, însă, la Mănăstirea Râmeț m-au urmărit și acolo. Poate că, într-o bună zi, le voi urma… Cine știe? Misterioase sunt Căile Domnului.

One comment on “Manăstirea Râmeț – locul unde am vrut să rămân

  1. Am urmat aproximativ același traseu în iunie 2015. Destinația principala era Mormântul părintelui drag noua, Arsenie Boca. Și totuși, la Mănăstirea Ramet am avut aceeași stranie senzatie: de a rămâne acolo! Nu îmi mai venea sa mă dezlipesc de acel cadru feeric, magic, îngeresc. Iar slujba a fost dumnezeiasca! Măicuțele cu glas de privighetori parcă au coborât raiul în inima mea, ori, vocea lor m-a ridicat in paradis. Am trăit aceeași tentație de a rămâne definitiv acolo, de a mă rupe de cele ale mele și a mă uni cu Dumnezeu cel veșnic în veșnicia acelui loc sfânt. Citind rândurile de aici, îmi dau seama ca ceva exista acolo, peste puterile noastre de a înțelege. Cred ca glasul Domnului se aude de acolo mai aproape în inima noastră. As vrea sa repet acea trăire și de atunci continui sa visez la mănăstirea aceasta, sa mai pot pași măcar odată pe aceasta cu adevărat gura de rai. Nădăjduiesc sa binevoiasca Domnul și intr’o zi sa revin aici cu bucurie. Mărit este Domnul Slavei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *